Singura mea avere !

Poezie manifest,

                                        Singura mea avere !       de George Zafir

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară ?

Am fost plecat vreo patru ani pe-afară

Azi am venit şi-o caut cu ardoare,

Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare,

O caut peste tot, am fost şi-n sate,

Ogoare plâng în buruieni lăsate,

Inspre păduri, potecile uitate

M-au rătăcit într-un pustiu de cioate

Acasă poarta nu e zăvorită,

Caci mama tot mai iese şi se uită ;

Atâta dor i-a mai rămas pe lume,

Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-a întrebat-o:

“Vine ? La anul, cred ! Acu-i la treabă,

La noi în ţară-i multă sărăcie…

Stiu, cică de-ar veni, la ce să vie ?! “

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară

Cântată de poeţi odinioară,

Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă ?

Am fost şi-am căutat-o  şi la piaţă

Acolo nu era, de bună seamă,

Că prea o injurau românii de mama:

Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,

Erau culese parcă…de pe Lună !

Chiar, voi n-aţi văzut pe jos o ţară,

Călcată în picioare şi murdară ?

Ce-aveţi cu ea ? Nimica nu vă cere,

Eu o declar singura mea avere !