Conflicte americane

CITEVA DIN ACTIVITATILE ARMATEI AMERICANE DEALUNGU ISTORIEI SALA

Vom reproduce cîteva date referitoare la intervenţionismul militar al Statelor Unite, de-a lungul ultimului secol-şi-ceva. Lista originală, din care am selectat şi prelucrat cele de mai jos, a fost întocmită de publicistul Zoltan Grossman şi reprodusă de scriitorii britanici Ziauddin Sardar şi Merryl Wyn Davies, în cartea lor extrem de interesantă „Why Do People Hate America?”.

Punctul de plecare este considerat a fi masacrul din 1890, de la Wounded Knee (Dakota de Sud), unde au fost omorîţi peste 300 de indieni. După această „reglare de conturi” internă, au urmat acţiunile armate întreprinse în exteriorul graniţelor. Iată cîteva repere: Argentina (1890), Chile (1891, 1973), Haiti (1891, 1914-1934, 1994-1996), Hawaii (1893), Nicaragua (1894, 1896, 1898, 1899, 1907, 1910, 1912-1923, 1981-1990), China (1894-1895, 1898-1900, 1922-1934, 1948-1949, 1958), Coreea (1894-1896, 1904-1905, 1950-1953), Panama (1895, 1901-1914, 1918-1920, 1925, 1958, 1964, 1989-1990), Filipine (1898-1910, 1948-1954, 1989), Cuba (1898-1902, 1906-1909, 1912, 1917-1933, 1961, 1962), Porto Rico (1898), Guam (1898), Samoa (1899), Honduras (1903, 1907, 1911, 1912, 1919, 1924-1925, 1983-1989), Republica Dominicană (1903-1904, 1914, 1916-1924, 1965-1966), Mexic (1913, 1914-1918), Rusia (1918-1922), Iugoslavia (1919, 1946, 1992-1994, 1999), Guatemala (1920, 1954, 1966-1967), Turcia (1922), Salvador (1932, 1981-1992), Iran (1946, 1953, 1980, 1984, 1987-1988), Uruguay (1947), Grecia (1947-1949), Germania (1948, 1961), Porto Rico (1950), Vietnam (1954, 1960-1975), Egipt (1956), Liban (1958, 1982-1984), Irak (1958, 1990-1991, 1998, 2003), Laos (1962, 1971-1973), Indonezia (1965), Cambodgia (1969-1975), Oman (1970), Angola (1976-1992), Libia (1981, 1986, 1989), Granada (1983-1984), Bolivia (1986), Insulele Virgine (1989), Liberia (1990, 1997), Arabia Saudită (1990-1991), Kuweit (1991), Somalia (1992-1994), Bosnia (1993-1995), Croaţia (1995), Zair (1996-1997), Albania (1997), Sudan (1998), Yemen (2000), Macedonia (2001), Afghanistan şi Irak (ambele – din 2001 încoace).

Din motive de spaţiu, n-am redat şi detaliile istorice legate de fiecare operaţiune militară amintită anterior, dar, dacă adăugăm şi participarea americană la primul război mondial (1917-1918), precum şi rolul jucat în a doua conflagraţie planetară (începînd din 1941, pînă în 1945), avem o imagine aproape completă a expansionismului purtînd marca SUA. Contrareacţia nu a întîrziat să apară. Nu ne identificăm cu ea, nu o combatem, pur şi simplu o luăm ca atare.

De notat că raţiunile apariţiei curentului antiamerican au o triplă natură: existenţială, cosmologică şi ontologică. Explicaţiile de ordin teoretic le vom da, poate, altădată. Deocamdată, ne rezumăm să constatăm că Imperiul nu se sinchiseşte să se întrebe şi să-şi explice de ce este atît de contestat. Merge mai departe, cu aroganţa luciferică a tuturor celor care au încercat să se substituie lui Dumnezeu, dar (vai!) au sfîrşit ca mateloţi pe Corabia Nebunilor…

VLAD HOGEA

Ceausecu-Antonescu

NICOLAE CEAUŞESCU A VRUT SĂ-I RIDICE STATUIE MAREŞALULUI ION ANTONESCU

Ion Pavelescu – care a fost, decenii la rînd, şeful Secţiei Politice a cotidianului „România Liberă” şi se trăgea din aceeaşi zonă geografică (Girov – jud. Neamţ) cu bunicul meu dinspre tată – mi-a dat, cu ani în urmă, o informaţie senzaţională. Aceasta era de natură să revoluţioneze cercetarea istorică asupra fostului preşedinte al ţării, Nicolae Ceauşescu, şi să spulbere toate teoriile inepte despre aşa-zisul „bigotism” al fostului conducător al României, între anii 1965 şi 1989. Sîntem datori să le oferim românilor imaginea completă şi necenzurată a trecutului nostru, aşa cum a fost. Iată despre ce este vorba.

La începutul anilor ’80, Casa Poporului din Bucureşti (a doua clădire din lume după cea a Pentagonului, din SUA) era în construcţie. Într-una din zile, Nicolae Ceauşescu se plimba pe esplanada din faţa viitorului edificiu, împreună cu generalul Ion Coman (unul dintre oamenii de caracter ai regimului de atunci). Cunoscînd importanţa afectivă a fiecărui detaliu arhitectonic pentru conducătorul Statului Român, Coman l-a întrebat pe Ceauşescu: „Şi aici, în faţă, ce să punem?”. Răspunsul secretarului general al PCR a fost năucitor, prin simplitatea şi naturaleţea cu care a fost rostit, dar şi prin conţinutul său magic.

Nea Nicu a spus: „Aici să lăsaţi loc pentru statuia Mareşalului Antonescu!”. Perceput în mod greşit multă vreme, liderul României socialiste nu era atît de incult şi de primitiv pe cît au spus duşmanii despre el. Faptul că un comunist convins, ca Nicolae Ceauşescu, a ştiut să aprecieze importanţa Mareşalului Antonescu pentru istoria contemporană este o dovadă a unui spirit deloc inferior, ba dimpotrivă!

Destinele tragice ale celor doi conducători români (executaţi în urma unor simulacre judiciare) au fost, din păcate, similare. Dincolo de a fi o picanterie, o ştire de senzaţie pur şi simplu – întîmplarea relatată mai sus are un tîlc istoric. Înainte de a muri, Ion Mareşalul a spus că, dacă ar fi cîştigat războiul, ar fi avut statuie în fiecare oraş din România… Antonescu a cîştigat războiul moral pe care l-a dus cu restul lumii. Poate că gestul lui Nicolae Ceauşescu simboliza o încercare de reparaţie istorică pentru memoria unei personalităţi de prim rang a Secolului XX…

VLAD HOGEA

Foto-Roznov