Acest text este rezumatul unui lung interviu pe care Părintele Galeriu a avut bunăvoinţa să mi-l dea, pentru pagina creştină săp-tămânală a cotidianului Ziua, în septembrie 1999, când anumite cercuri anti-ortodoxe porniseră o ade-vărată campanie de con-testare publică a legi-timităţii Bisericii Ortodoxe Române ca Biserică naţională. După ce interviul a apărut doar parţial în Ziua, l-am rugat pe Părintele să-mi îngăduie contragerea lui într-un text compact, mai lesne publicabil în orice format de revistă, ori de câte ori provocările vremii o vor cere. Părintele a fost de acord şi l-a aprobat în noua versiune, care păstrează atent, cu foarte mici excepţii, nu doar “spiritul”, ci şi “litera” răspunsurilor sale. În temeiul acestei “dezlegări”, am inclus rezumatul, de-a lungul anilor, sub diferite titluri redacţionale, în mai multe publicaţii (reviste şi volume colective), dar şi ca postfaţă a volumului meu de eseuri Cartea îndreptărilor (Ed. Christiana, 2004). Astăzi, când Părintele nu mai este printre noi, textul acesta mărturisitor, fundamental pentru înţelegerea teologică a naţionalului, capătă semnificaţia unui testament solemn, şi am încredinţarea că el va rămâne un reper “clasic” al dreptei înţelegeri a propriei noastre Tradiţii istorice şi spirituale. (Răzvan Codrescu)
Legitimitatea titulaturii de “Biserică naţională” pentru Biserica Ortodoxă Română unii poate că pur şi simplu n-o înţeleg, fie din slăbiciunea minţii, fie din puţinătatea cunoştinţelor; alţii o înţeleg, dar o anumită teamă sau slugărnicie îi face să se conformeze unei anumite linii ideologice impuse – sau doar sugerate – din exterior: aşa e omul, bietul de el, slab şi ispitit să stea “sub vremi”, cum zicea cronicarul. Dar mai sunt şi alţii – sărmanii de ei, Dumnezeu să-i ierte! – care s-au învechit în sminteală şi li s-a întinat lor şi cugetul, şi inima: aceştia cred că ei sunt stăpânii adevărului împotriva lui Dumnezeu, răstălmăcind totul şi smintindu-i şi pe alţii, cu raţionamente şi vorbe meşteşugite…
De unde ar trebui să pornească o astfel de discuţie? Desigur, de la naţie sau naţiune, de unde vine şi cuvântul naţional. Este naţiunea o realitate sau o simplă convenţie? Este naţiunea de
Pentru gândirea şi sensibilitatea ortodoxă, naţiunile, naţiile, neamurile, sau oricum le-am spune, nu numai că sunt ceva real şi nu artificial, dar ele nu au doar realitate istorică sau biologică, ci şi realitate spirituală şi morală. Prin urmare, specificul naţional, cu toate notele lui componente, nu este ceva inventat – nici interesat, nici dezinteresat – de către oameni, ci ceva dat, concret, obiectiv. Desigur, acolo unde o naţiune, în cadrul unui stat naţional, este majoritară, acest fapt e firesc să se reflecte în toate. Î. P. S. Bartolomeu Anania are dreptate când zice: “Dacă există stat naţional, trebuie să existe şi Biserică naţională”, adăugând că Biserica Ortodoxă Română este Biserică naţională, indiferent de opoziţia unuia sau altuia.
Totul este mai simplu decât pare: pentru orice gândire sănătoasă, aşa cum un om depozitează în memoria lui o anumită experienţă de viaţă, în funcţie de care îşi modelează personalitatea, tot aşa şi neamurile sunt legate de o tradiţie proprie, care se reflectă în specificul fiecăruia. Umanitatea răspunde – a răspuns dintotdeauna – chemării lui Dumnezeu într-o formă sau alta, în funcţie de particularităţile persoanelor şi grupurilor concrete care o compun. Întrucât nu există umanitate pură, necondiţionată de nimic, ci numai umanitate întrupată în naţiuni, răspunsurile sunt diferite ca formă, chiar dacă asemănătoare ca fond.
Unii zic că religia este exclusiv ceva din cer, iar naţiunea exclusiv ceva de pe pămînt, aşa că între ele n-ar exista punct de întâlnire. Dreapta credinţă vede însă realitatea în mod teandric: asta înseamnă că cerul şi pământul comunică prin lucrarea harului dumnezeiesc; nu sunt două niveluri între care să fie o ruptură, ci două vase comunicante, prin voia înţeleaptă a lui Dumnezeu. Religia cheamă la o existenţă mai înaltă, de dincolo de lume, dar ea, religia, lucrează în lume – şi impregnează lumea. Capătul e dincolo, dar calea e aici.
Fiind o ordine atotcuprinzătoare, ordinea religioasă nu poate face abstracţie de factorul “naţiune”. Noi ţinem cu toţii, prin naştere, de o naţiune, iar naţiunea – fie ea română, greacă, germană, evreiască, chineză ş.a.m.d. – ţine, la rîndul ei, prin tradiţie, de o anumită religie. Desigur, un individ poate să opteze pentru o altă religie; naţiunea însă, luată în ansamblu, merge pe linia tradiţiei moştenite. Sau uneori, ca în cazul creştinării diferitelor popoare, neamul întreg se poate converti treptat, dar acestea sunt fapte călăuzite de Providenţă, iar nu rezultate imediate ale unor decizii strict omeneşti. Biserica (în ordinea supranaturală) şi Naţiunea (în ordinea naturală) sunt realităţi şi valori mai presus de capriciile istorice, şi se află de obicei într-o tainică interdependenţă.
Unii invocă, pripit, aşa-numitul “filetism”, adică erezia de a pune naţiunea deasupra religiei. Dar aici nu-i câtuşi de puţin vorba de filetism. Filetismul este o marginală problemă bulgărească a secolului trecut. Nici un adevărat creştin nu va pune nu zic naţiunea, dar nimic altceva mai presus de Dumnezeu. Naţionalul se poate subsuma religiosului, dar nu i se poate supraordona, nici substitui. În cazul nostru, a spune “Biserică naţională” nu înseamnă a pune naţionalul mai presus de religios, nici a exagera iubirea de neam, ci doar a defini o stare de fapt cu vechi rădăcini istorice, în virtutea căreia tocmai ceea ce nu este trecător (spiritualul) înnobilează ceea ce este trecător (secularul).
Cât despre raportul firesc religie-naţiune, el nu poate ajunge inactual, nici nu poate fi anulat. Uitaţi-vă dumneavoastră la multe din frământările lumii contemporane şi socotiţi în ce măsură sunt implicaţi acolo factorii naţional-religioşi: în fosta Iugoslavie, în Irlanda, în Cecenia, în Palestina ş.a.m.d. Atât conştiinţa religioasă, cât şi conştiinţa naţională sunt încă vii şi lucrează din plin în lume.
Este adevărat că, după 50 de ani de îndoctrinare ateistă, dar şi sub presiunea unui anumit modernism, există, la noi, o criză a înţelegerii Tradiţiei. Există şi neînţelegere, există şi indiferentism. Tocmai de aceea instituţiile responsabile, în primul rând Biserica şi Şcoala, trebuie să lucreze temeinic şi armonios în sens educativ şi misionar.
Tineretul, mai ales, trebuie să conştientizeze nu doar importanţa individuală a relaţiei noastre cu Hristos, dar şi măreţia apartenenţei la cea mai înaltă tradiţie spirituală din istorie. Eu aş zice că noi suntem cu certitudine creştini, dar încă şi mai precis – creştini ortodocşi. Căci ce înseamnă ortodox? Orto-doxia este “dreapta credinţă”, plinătatea credinţei adevărate şi neştirbirea ei, adică maxima fidelitate faţă de Revelaţia divină. Iar poporul nostru nu doar că a primit creştinismul, dar l-a primit chiar de la naştere, păstrând Ortodoxia de-a lungul veacurilor, identificându-se şi străluminându-se prin ea. Pe de altă parte, Ortodoxia nu apare la un moment dat în istoria recentă: ea este din vechime, de
Fraţii noştri români greco-catolici, pe care o anumită împrejurare istorică i-a smuls de la sânul “Maicii spirituale a poporului român” (cum numea Eminescu Biserica noastră strămoşească), zic uneori, dureros, că Ortodoxia ar însemna “ceţurile slave”! Eu cred că-ţi trebuie mult năduf ca să nu mai vezi decât “ceaţă” în lumea care i-a dat, printre atâţia alţii, pe Rubliov, pe Sf. Nil Sorski, pe Dostoievski, pe Florenski sau pe Soljeniţîn! Dar unde erau slavii în veacul întâi, când Apostolul Andrei propovăduia printre geţi, sau în veacul al IV-lea, cînd străromânii se închinau mai toţi Domnului Hristos? Oare îndărătul “ceţurilor slave” nu stă farul de lumină al Bizanţului ortodox, nu stau Sf. Părinţi ai Răsăritului şi toate Sinoadele Ecumenice, nu stă marea tradiţie mistică a isihasmului, până la sacrul geniu “grec” al Sfântului Grigorie Palama? Când s-au aşezat pe aici şi s-au creştinat slavii, noi aveam deja o tradiţie creştină consolidată, nutrită la izvoarele bizantine. Până şi conştiinţa vie a romanităţii ne-am păstrat-o prin Imperiul de Răsărit, al bizantinilor care-şi spuneau romei şi se declarau continuatori voluntari ai vechii
Că s-a adoptat, după împrejurări şi vremelnic, la începuturile vieţii noastre statale, slavona ca limbă de cult şi cancelarie? Dar aceasta nu era decât o simplă formă târzie în raport cu tradiţia noastră creştină răsăriteană, un vehicul care transporta valori bizantine şi o sensibilitate deja specific românească: “suflet românesc în haină slavă”, cum frumos a zis Nicolae Cartojan, marele istoric al literaturii noastre vechi.
Ca să se pătrundă de măreţia creştin-ortodoxă a trecutului nostru românesc şi să priceapă puternica legătură ce-a existat la noi între Biserică şi Stat, din epoca medievală a voievozilor şi până-n epoca modernă a regalităţii (să nu uităm că pe blazonul Casei Regale scria: Nihil sine Deo, “Nimic fără Dumnezeu”), ca să-şi cunoască tradiţia, şi deci adevărata identitate spirituală, culturală şi naţională, tinerii noştri ar trebui îndrumaţi să asculte, dincolo de mărturiile istorice bisericeşti, glasul voievozilor cărturari, precum Neagoe Basarab sau Dimitrie Cantemir, al voievozilor martiri, precum Mihai Viteazul sau Constantin Brîncoveanu, al scriitorilor noştri clasici, de
De aceea, trebuie să se ştie şi să se spună răspicat: recunoscând Bisericii Ortodoxe Române titlul de “Biserică naţională”, recunoaştem şi poporului român titlul de supremă cinstire de a fi ortodox.
Rezervele unora faţă de titlul de “Biserică naţională” sunt şi reflexul anumitor influenţe occidentale. Trebuie însă precizat că, dacă în Occident nu există propriu-zis Biserici naţionale (fapt ce stă în tradiţia universalismului catolic), Ortodoxia e aşezată instituţional pe temeiul Bisericilor locale, ce şi-au căpătat treptat autocefalia. Biserica Ortodoxă Română, de pildă, este Biserică autocefală din 1885 (avându-şi conducerea în sânul neamului ei, nu în afara graniţelor naţionale), iar în
Aş vrea să închei cu observaţia că noi am ajuns să ignorăm o tradiţie – Tradiţia ortodoxă – pe care Apusul însuşi o redescoperă şi o preţuieşte de la o vreme, ca pe un izvor viu şi autentic al Revelaţiei. Suntem, unii dintre noi, ca sălbaticii de odinioară: ne ignorăm propriile valori şi suntem gata să le dăm pe sticlele colorate ale altora! În timp ce acei alţii, epuizaţi spiritual de rătăcirile modernităţii, ştiu să preia şi să chivernisească aurul şi nestematele Sfinţilor Părinţi ai Tradiţiei răsăritene. În Occident, interesul pentru Ortodoxie este în creştere continuă. Sunt tot mai numeroşi teologii apuseni de marcă, mai ales catolici (i-aş cita măcar pe H. U. von Balthasar, R. Waldenfels, G. Habra, B. Sesboüé), ce recunosc dreptatea Răsăritului în multe probleme teologice. Faptul e confirmat şi de enciclica papală Orientale lumen, în care se recunoaşte că Răsăritul este leagănul creştinătăţii.
Se cuvine, pe aceste temeiuri, să nu precupeţim a ne cinsti numele de Biserică naţională, şi deci şi pe acela de popor ortodox, adică drept-măritor! Amin.
Părintele Galeriu
Data naşterii: 07.05.1959. Locul naşterii: Bucureşti. Naţionalitatea: română. Religia: creştin-ortodoxă. Studii: Univ. Bucureşti, Facultatea de Limba şi Literatura Română. Activitatea profesională: profesor (1983-1999), publicist şi editor (din 1991 pînă în prezent). Crucii, Integrala operei poetice (în colab. cu Anca Crivăţ), Christiana, Buc., 2003; Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Christiana, Buc., 2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu